 |
 | URSUL SI VULPEA |  |
|
adviser
Site Admin
 
|
|
Trãia odatã, pe muntele Vlãdeasa din Carpatii Apuseni, un urs brun-roscat pe care îl chema Pandele. Din zori si pâna-n searã bãtea pãdurile în cãutarea celor de-ale gurii. Pandele era un urs bun. Niciodatã nu fãcuse nici un rãu altor animale, nici mãcar celor in douã picioare. Hrana lui de bazã erau fructele de pãdure, frãgute, zmeurã, pere si mere pãdurete, ghindã si rãdãcini. Pentru bunãtatea lui, primea, din îndată ce în când, de coanele albine câte un fagure de miere.
Pandele era prieten chiar si cu Dalila, vulpea cea hotomanã, tot încercând sã o facã sa renunte la pãsãret si sã se îndoape cu fructe si legume care sunt mult mai sãnãtoase pentru stomac si se gãsesc din abundentã în pãdure. Dupã numeroase vorbe duioase la ureche si sfaturi pline de tâlc, Pandele o convinse pe „spaima zburãtoarelor” sã devinã vegetarianã. De când trecuse la noua dietã, Dalila era veselã, mai vioaie si mirosea bine a mentã si busuioc. Pentru cã stia sã cânte frumos, toti tãranii din împrejurimi o invitau la petreceri si sindrofii. Vulpea-primadonã ajunsese sã cânte în duet chiar si cu cocosii. Într-o zi, Pandele a avut un accident care era sã-l coste viata. Luându-si prânzul la un tufis, de mure, a cãlcat din gresealã într-un spin de mãces, care s-a rupt, intrându-i profund în talpa piciorului. Rana s-a infectat si ursul nostru suferea ca un erou. Dupã câteva zile de chin si durere nu a mai putut sã-si asigure hrana de toate zilele. Flãmând, slãbit si bolnav, zãcea într-o scorburã la rãdãcina unui stejar asteptându-si sfârsitul. Într-o dimineatã, cumãtra Dalila, fredonând bine dispusã, un cântecel la modã, despre un berbec supãrat pe nea Alecu, trecu prin fata vizuinei unde stia cã-si are sãlasul amicul Pandele. - Pandeliiicã! Licã-Pandelicã! strigã ea, ce mai faci iubitule? - Moor, mor, mormãi cu greu Pandele. Vulpea intrã rapid în vizuina ursului si îl vãzu pe acesta zãcând cuprins de durere. - Pandelas, dragã! Ce ai pãtit? Ce-i cu tine, esti bolnav? - Mor, mooor, îngâimã Pandele si îsi pierdu cunostinta. Vulpea speriatã si îngrozitã, iesi afarã din vizuina lui Pandele si începu sã strige cât o tinea gura dupã ajutor. Multe animale au auzit-o si au venit în grabã sã vadã ce se întâmplã. Toatã lumea îl iubea pe ursul Pandele, dar nimeni nu-i putea gãsi leacul. Apãrurã chiar si câtiva mocani din împrejurimi, dar si dânsii dãdurã, nedumeriti, din umeri. Dalila ajunge din ce în ce mai disperatã. Dintr-o gresealã cãlcã pe arici si întepându-se sãri în sus de doi metri scotând un chiot de victorie. - Evrica! Evrica! - Erica-aau! Pe nevasta mea o cheamã Erica, nu Evrica! spuse aproape plângind, Socrate – ariciul. - Nu mã intereseazã cum o cheamã pe nevastã-ta! Evrica, am zis, nu Erica! Evrica, strigã din nou, triumfãtor vulpea. Am gãsit solutia ca sã-l facem bine pe Pandelas. A cerut de la un tãran, un briceag ascutit si s-a repezit cu el spre buba lui Pandele. Toata societatea a rãmas înmãrmuritã de cruzimea vulpii. Inimile tuturor s-au oprit. Dalila, cu grijã, deosebit de stãpânã pe sine, cu o îndemânare de chirurg, a înfipt vârful briceagului în umflãtura lui Pandele. Ursul a scos un urlet si-a dat ochii peste cap. Toti au crezut cã acesta a fost sfârsitul bunului urs. Dar nu! Buba s-a spart si din ea s-a scurs tot rãul si veninul. Abia atunci, cei prezenti, au înteles iscusinta si priceperea de doftoreasã a vulpii. Dupã ce a spãlat bine rana cu apã de izvor si a învelit-o în niste frunze si ierburi de leac, codana a început sã se învârtã în jurul ursului, boscorodind cuvinte magice neîntelese de muritorii de rând: „Ierburi si descântece, rana sã o vindece, iesi afarã mãrãcine, sã se facã ursu’ bine!” Nu a trecut mult timp si Pandele a deschise ochii, scotând un urlet de au rãmaserã cu toti întepeniti. Vãzându-i holbati la dânsul, întrebã: - Ce se întâmplã cu mine, mai trãiesc? - Da, rãspunse Dalila, si-o sã te faci bine. Ursului îi apãru un zâmbet pe coltul botului si încercã sã-si miste labele. Era totusi prea slãbit sã se poatã ridica. Cei prezenti îi povestirã de spaima prin care trecuserã si de priceperea si îndemânarea vulpii. Acesta îi multumi codanei si îi spuse cã-i va rãmâne dator toatã viata. În zilele urmãtoare, Dalila i-a mai doftoricit bolnavului rana, i-a adus mâncare si în simplu timp l-a pus pe picioare. A devenit iar vioi si cordial si toatã ziua se învârtea în jurul vulpii. Împreunã se duceau pe la ospete si chiolhanuri, unde primadona Dalila cânta frumos, iar unchiul Pandele juca pânã îsi fãcea bãsici în tãlpi: “Joacã tutu’ cu mutu’, de tremurã pãmântu’, joacã si mosu’ Martin c-a bãut tuicã si vin!” Anii au trecut repede, Dalila s-a mãritat cu Lache, un vulpoi de peste deal si au fãcut o droaie de puisori. Fiind de soi bun, toti cântau frumos. Înfiintarã grupul vocal „Fox” cu care au dat spectacole în toate pãdurile si satele din împrejurimi. Pandele, care nu gãsise pe nicãieri o ursoaicã pe placul lui, rãmase burlac. Deveni mai morocãnos, mai singuratic si începu sã se vaiete toatã ziua: „Mor, mor, mor, mor!”. Cine îl auzea, râdea de el, stiind cã glumeste. Tot Dalila a fost cea care l-a scos din dispoziția lui de izolare, invitândul sã cânte cu ai ei. Acesta n-a prea înteles la început, cum un urs poate sã facã parte dintr-un cor vulpesc, dar apoi, maestra l-a lãmurit cã absolut orice grup vocal serios are nevoie de un bas sau bariton. Cu câteva lectii de canto, primite de la vulpe, ursul a realizat în scurt timp un adevãrat artist. Au bãtut lumea în lung si-n lat, pânã când într-o zi au ajuns într-un oras mare. Acolo au dat un spectacol în arena circului local. Veni tot orasul sã-i vadã! Succesul îi încununã, devenind faimosi. Acolo, Pandele o cunoscu pe Raisa, o minunatã ursoaicã polarã, de care se îndrãgosti nebuneste. Aceasta fãcuse parte din trupa unui circ rusesc care dãduse faliment. Acum, nefericita, umplea o cuscã a menajeriei, fãra sperante de a fi eliberatã. Ursul nostru se îndrãgosti atât de tare încât începu sã sufere. Îsi pierdu chiar s, frumoasa-si voce. Slãbi si nu mai avea chef de nimic stiind cã frumoasa Raisa e închisã dupã gratii. Lache si Dalila îsi dovedirã din nou prietenia fatã de urs. Fãcurã târg cu stãpânul circului, un betiv notoriu, si o cumpãrarã pe captivã pentru douã lãzi cu vodkã. Aceastã afacere i-a usurat, pe mãrinimosii prieteni, de toate economiile pe care le aveau de pe urma spectacolelor. Mare a fost bucuria lui Pandele când a vãzut-o pe Raisa în cortul sãu. Acesta îi ceru laba fetei, adicã o întrebã dacã vrea sa-i fie nevastã si bucurosi se cãsãtorirã cu mare alai. Nunta a durat o sãptãmânã, dupã care au plecat sã-si sãrbãtoreascã luna de miere la munte. Raisa, care suferea mereu de cãldurã, era tare fericitã cã acolo gãsise o climã mai rece. L-a convins pe Pandele sã se stabileascã acolo si si-au fãcut bârlogul într-o micã pesterã de lângã un lac alpin. Veni iarna cu zãpadã si ger, cu viscol si nãmeti. Pandelas, al nostru, cu gândul la hibernare, motaia tot momentul si deveni din ce în ce mai ursuz si posac. Raisa, în schimb, era fericitã. Frigul o fãcea sã se simtã ca acasã la cercul polar. De data aceasta, ea a fost cea care i-a gãsit leacul nefericitului sot. A fãcut o copcã în ghiata lacului si îi aducea zilnic peste proaspãt. Pandele având ce mânca, nu mai simti nevoia sã dormiteze peste iarnã. Se si îngrãsã putin, fapt care îl ajutã sã suporte frigul mai bine. Odatã cu venirea primãverii, Raisa îi dãdu o veste care îl bucurã foarte mult. În curând vor avea puisori! Peste câteva luni, Raisa a nãscut doi ursuleti gemeni, de colorit albã. Îi numirã Tum si Gum si erau foarte drãgãlasi. Nu trecu nici o lunã de la nasterea juniorilor cã acestora începurã sã le aparã pe blãnita albã pete brune. Semãnau cu niste dalmatieni ursesti. Ori cine îi vedea se minuna. Nu mult dupã aceea, au plecat într-o excursie foarte frumoasã pe meleagurile de unde era originar Pandele. De fapt li se fãcuserã dor de Dalila si familia ei. Mare a fost bucuria întâlnirii. Au venit ca la urs, multe vietuitoare ale pâdurii sã vadã minunatii ursuleti. Reînfiintarã grupul „Fox”, cu care au dat toatã vara o multime de spectacole. Adunau bãnut, lângã bãnut, deoarece îsi puseserã în gând sã plece cu totii in vizitã la Polul Nord, locurile natale ale Raisei. Si astfel, se terminã povestea noastrã, cu ursul cel bun si vulpea cea desteaptã, animale care si-au câstigat faimã mare, devenind personaje celebre în toate povestirile bunicilor cãtre nepotii lor… POVESTE DIN MUNTII CARPATII (ROMANA)
|
|||||||||||||||||
|
_________________ Singurul mod in care poti opri timpul este sa faci o fotografie, iar singurul mod de a da timpul inapoi este de a o privi! Poarta-te in asa fel incat daca universul ar fi sa se ia dupa tine 24 de ore, sa nu se ajunga la haos! E mai bine sa domnesti in iad, decat sa fii servitor in rai! Toata viata inveti si cand mori tot prost esti!
|
|||||||||||||||||||
 |
 | URSUL SI VULPEA | |
|
||
|
|
|